Recenzie „Fata din tren” – Paula Hawkins

“Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată.

I-a botezat „Jess şi Jason” şi viaţa lor i se pare perfectă.
Până când într-o zi vede ceva ce o şochează.
Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.”tumblr_oc5w3tgw2z1qgqxoro1_500

Rachel este fata din tren. Este fata care merge cu trenul în fiecare dimineaţă la Londra, care priveşte pierdută pe fereastră şi care îi urmăreşte pe doi soţi în dimineţile în care aceştia se află pe terasă. Rachel este încântată când îi priveşte, iar când nu îi vede, şi-i imaginează, simţind că ei sunt soţii perfecţi, aşa cum era şi ea cu soţul ei, Tom. Pe cei doi i-a botezat Jess şi Jason, dar mai târziu va afla că sunt Megan şi Scott.

„Nu ştiu nici cum îi cheamă, aşa că a trebuit să‑i botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potriveşte cu Jason şi cu femeia în sine. I se potriveşte mănuşă, aşa frumoasă şi lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiţi, pot spune. Sunt aşa cum eram şi eu; sunt ca mine şi ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu.”

Rachel este divorţată de doi ani. Fostul ei soţ, Tom, s-a recăsătorit cu Anna, femeia cu care a înşelat-o pe Rachel şi are şi un copil, cu care s-a mutat în casa pe care a  împărţit-o cu Rachel, coincidenţă sau nu, pe aceeaşi stradă pe care stau şi Scott şi Megan.

Fata din tren este depresivă, alcoolică şi de neîncredere. Durerea şi-o varsă în băutură, iar câteodată mai comite câte-o nebunie care îi sperie pe oameni, dar pe care îi e greu să şi-o amintească. Aşadar, este o ţintă uşoară, iar din victimă ar putea fi luată ca agresoare sau chiar mai rău. Este de neîncredere şi chiar ea îşi pune multe semne de întrebare la propriile gânduri.tumblr_nzpik6y8q71uxzl48o1_1280

Singură, şi la propriu şi la figurat, Rachel îi admiră pe Scott şi pe Megan şi chiar le vrea binele. Dar ea este ca un ochi din umbră şi vede ceea ce n-ar trebui. O vede pe Megan cu un alt bărbat, cu care se şi sărută. Iar de aici, tragem concluzia. Ciudat însă, Megan dispare. Iar acuzat este, bineînţeles, Scott. Astfel, vrând să facă un bine, Rachel intră în povestea dispariţiei lui Megan şi îi expune relaţia extraconjugală a acesteia. Şi mai ciudat este că, în noaptea dispariţiei lui Megan, Rachel umbla beată prin zonă. Poate chiar ea este călăul lui Megan, dar nu îşi poate aminti.

Citind cartea, vedem lucrurile din trei perspective: a lui Rachel, a lui Megan şi a Annei. Rachel este personajul principal, iar accentul este pus pe trauma vieţii ei, unei femei divorţate, depresive, dependente de alcool şi nedorită de nimeni.

Megan este femeia perfectă din imaginaţia observatoarei sale. Dar cu adevărat este o adulterină, o persoană care îşi ascunde trecutul, suferă de insomnia şi are probleme spirituale. Nu îşi poate înfrâna pornirile sexuale, dar nici coşmarurile care o ţin trează. Are nevoie de ajutor. Şi în procesul de vindecare, comite greşeli.

Anna este soţia lui Tom, fostă amantă a acestuia pe când el era căsătorit cu Rachel, care era în depresie. În loc să o ajute pe Rachel, să îi fie el sprijin, nu băutura, pentru că nu putea avea copii, Tom o minte şi o înşală pe la spate. Anna se simte împlinită cu Tom. Are o fetiţă cu acesta, dar singura ei grijă este Rachel. De care nu poate scăpa şi este iritată numai când se gândeşte la aceasta.

“— Rachel, sunt Anna. A urmat o lungă pauză. Trebuie să vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă — vorbeşte cu mine şi face altceva în acelaşi timp, face mai multe lucruri în acelaşi timp, aşa cum fac nevestele şi mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul maşinii de spălat. Uite cum stă treaba: ştiu că treci printr‑o perioadă grea, spuse ea, ca şi cum n‑avea nimic de‑a face cu suferinţa mea, dar nu mai poţi continua să ne suni noaptea. Părea cu capsa pusă, scoasă din sărite. E şi aşa destul de rău că ne trezeşti pe noi din somn când suni, dar o trezeşti şi pe Evie şi asta e, pur şi simplu, inacceptabil. Momentan ne chinuim teribil s‑o facem să doarmă noaptea.

Momentan ne chinuim teribil so facem să doarmă noaptea. Noi. Pe noi. Mica noastră familie. Cu problemele şi obiceiurile noastre. Curva dracului! E ca un cuc care şi‑a pus ouăle în cuibul meu. Mi‑a luat totul. Mi‑a luat absolut totul şi acum mă sună să‑mi spună că suferinţa mea o deranjează?

Termin şi a doua cutie şi o încep pe a treia. Iureşul divin al alcoolului ajungând în sânge îmi menţine starea de euforie doar câteva momente, după care mi se face rău.Beau prea repede, e prea repede chiar şi pentru mine, trebuie s‑o iau mai încet; dacă nu mă temperez, ceva îngrozitor o să se întâmple. O să fac ceva ce am să regret amarnic. O s‑o sun înapoi, o să‑i spun că nu‑mi pasă de ea şi că nu‑mi pasă de familia ei şi că nu mai pot eu dacă fetiţa ei nu va mai dormi niciodată în viaţa ei. O să‑i spun că replica aia pe care el i‑a trimis‑o în e‑mail — nu te aştepta să fiu în toate minţile — mi‑a fost spusă şi mie la începuturile noastre, într‑o scrisoare în care îşi declara pasiunea nemărginită. Nici măcar nu e replica lui: a furat‑o din Henry Miller. Tot ce are ea e second-hand. Şi aş vrea să ştiu cam cum se simte cunoscând toate astea. Vreau s‑o sun şi s‑o întreb, Anna, cum e să trăieşti în casa mea, înconjurată de mobila cumpărată de mine, cum e să dormi în patul pe care l‑am împărţit cu el atâţia ani, cum e să‑ţi hrăneşti copilul pe masa de bucătărie pe care obişnuia să mi‑o tragă?

 Încă mi se pare extraordinar că au decis să locuiască acolo, în casa aceea, în casa mea. Nu mi‑a venit să cred când mi‑a spus. Am iubit casa aceea. Eu am fost cea care a insistat s‑o cumpărăm, în ciuda zonei în care se află. Îmi plăcea să fiu acolo, lângă calea ferată, îmi plăcea să văd trenurile trecând, zgomotul lor îmi făcea plăcere — nu ţipătul ascuţit al expresului intercity, ci huruitul vechi al vagoanelor de modă veche. Tom îmi spunea că n‑o să fie mereu aşa, că, în cele din urmă, vor moderniza linia şi că pe‑acolo vor trece numai trenuri de mare viteză, dar eu refuzam să accept că aşa ceva chiar o să se întâmple. Aş fi rămas acolo, aş fi cumpărat partea lui de casă dacă aş fi avut bani. Dar nu am avut şi nici nu am găsit un cumpărător care să ne ofere un preţ decent când am divorţat, aşa că mi‑a propus să‑mi cumpere el partea mea şi să locuiască acolo până când i se va oferi un preţ corect. Dar n‑a găsit niciodată cumpărătorul potrivit, aşa că s‑a mutat şi ea acolo, a îndrăgit casa la fel ca mine şi au hotărât s‑o păstreze. Bănuiesc că ea are foarte mareîncredere în ea, în relaţia lor, ca s‑o deranjeze să calce pe urmele altei femei. E clar că nu se gândeşte la mine ca la o ameninţare. Îmi aduc aminte de Ted Hughes care a adus‑o pe Assia Wevill să stea în casa în care locuise cu Plath şi de felul în care aceasta începuse să poarte hainele Sylviei, să‑şi pieptene părul cu aceeaşi perie. Vreau s‑o sun pe Anna şi să‑i aduc aminte că şi Assia a sfârşit cu capul în cuptor, exact ca Sylvia.”

Ceea ce îmi place la acţiune este desfăşurarea acesteia, cum secretele se destramă sub proba adevărului şi cum indiciile apar unul câte unul. Îmi place modul de narare, obişnuit, alcătuit dintr-un vocabular usual, precum şi structura acestuia, aceea a unui jurnal ţinut de cele 3 protagoniste. Îmi place de Rachel. În ciuda problemelor ei cu băutura, o admir pentru voinţa de a se lupta cu lumea. Este înconjurată de privirile urâte ale oamenilor, dar reuşeşte să nu îi bage în seamă. Îmi pare sincer rău pentru ceea ce este nevoită să sufere şi pentru vina pe care şi-o poartă că şi-a destrămat căsnicia. Ana este personajul care mă calcă pe nervi. Ea, femeia care i-a distrus viaţa lui Rachel mai mult decât era nevoie, ea, femeia care stă în casa pe care a vrut-o Rachel, doarme în patul ei şi mai are şi un copil, tot ea este cea iritată de prezenţa fostei. Cea mai mare fericire a ei este că o poate face pe Rachel albie de porci şi de a renga-o pentru că este alcoolică, este depresivă fiindcă nimeni nu încearcă să o ajute.

Astfel, “Fata din tren” nu surprinde doar viaţa lui Rachel, ci a trei femei care au un punct comun. Vieţile lor se intersectează într-un mod absolut neobişnuit, pe care-l vom deduce la final. “Fata din tren” este o poveste de viaţă, prezintă atât partea bună, cât şi partea întunecată a oamenilor, ceea ce se ascunde în spatele măştilor sociale. Oriunde în lumea asta, se găsesc persoane ca Rachel, ca Anna sau ca Megan. Dar şi ca alte personaje. Toate personajele sunt tipuri de oameni. În fiecare din noi se ascunde întunericul, dar noi nu-l lăsăm să iasă de frica să nu fim judecaţi. Citiţi “Fata din tren”! Sau uitaţi-vă la film! Astăzi a apărut în cinema. Lectură/Vizionare plăcută!

„Viaţa nu e un paragraf şi moartea nu e ceva între paranteze.”

 

Anunțuri

5 gânduri despre „Recenzie „Fata din tren” – Paula Hawkins

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s