Recezie „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” – Cristina Nemerovschi

“În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.”

După ce am terminat cartea de citit, mi-a fost greu să-mi pun gândurile în ordine, dar acum mi-e și mai greu. Știam de la bun început că mă va marca, că este o carte bună. Am citit părerile oamenilor despre carte pe goodreads și multe spuneau că nu sunt cuvinte care să descrie ceea ce au simțit când au citit-o. Asta mi se întâmplă și mie. Și e al naibii de enervant când simți atâtea și nu poți spune nimic.

Cristina scrie cu sufletul, fără îndoială. Scrie despre sentimentele care își stăpânesc inima, despre gândurile care nu te lasă să dormi, despre viața care-i atât de crudă câteodată, despre moartea care te pândește la orice pas și mai ales, despre ce înseamnă să trăiești. Dă glas acestui amalgam prin intermediul personajelor pe care le-a conturat extrem de bine, personaje care-ți intră ușor în suflet și greu îți mai e să le scoți de acolo. Cel mai mult îmi place la această carte că vorbește despre mintea umană. Nu știu cum mi-a venit asta, dar mintea umană mi se pare fascinantă, chiar dacă nu știu cine știe ce. Psihologia este absolut fascinantă. Și ce-mi mai place este că vorbește despre bolile psihice, pe care le disecă foarte bine. Auzisem odată, de la un psiholog, că să fii bolnav psihic este cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla pentru că nu știi niciodată de ce este în stare să facă mintea, ce monștrii poate să creeze, cum te poate sfărâma dintr-un gând pentru că totul pornește de-acolo, de la creier. Pur și simplu, afirmația asta spusă într-un context pe care nu mi-l mai amintesc, mi-a intrat în minte și acolo a rămas. Acum a recidivat și Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată mi-a demonstrat în cel mai real mod cât de adevărată este.

„Oamenii care nu au avut niciodată o tulburare psihică nu vor putea vreodată să vadă realitatea prin ochii cuiva care suferă de depresie clinică. Lumea e diferită prin ochii noștri. Nu poți să ne vorbești cu entuziasm și optimism despre mâine, despre viitor. Pentru noi, cuvintele astea nu mai au semnificație. Noi trăi într-o lume de vată murdară. În orice parte îți arunci privirea, totul e gri. Gri infinit. Mâine e gri. Viitorul e gri. Și, când nu mai poți de atâta gri, alegi să ieși din vată. Fiecare așa cum e în stare.”

În acest roman ne confruntăm cu 5 oameni diferiți și cu 5 boli psihice diferite: Ana și anxietatea ei, Sin și narcisismul lui, Sagri și depresia ei, Cris și bipolaritatea, iar nu în ultimul rând, Punky și psihoza. Toți 5 se vor reuni în sanatoriul de lângă Bușteni, unde vor lega prietenii și vor încerca să se însănătoșească. Din punctul de vedere al Anei vedem ce se întâmplă în roman și ne sunt explicate până la ultimul detaliu stările oribile la care aceasta este supusă și cum pastilele sunt singurele care-i pot oferi o cale de ieșire, o speranță că moartea nu a ajuns încă la ea. Mi-a fost al naibii de greu să o înțeleg pe Ana, să mă pun în pielea ei. Dacă nu ai simțit vreodată ceea ce simte ea, îți va fi greu să te pliezi cu personajul. După, totul va decurge bine, personalitatea Anei te va acapara, cu tot cu anxietatea ei, cu grețurile și durerile insuportabile de cap, cu gândurile răvășitoare și atacurile de panică permanente. Iar salvarea stă într-o pastilă care te va calma.

E pur și simplu insuportabil gândul că ți se poate întâmpla și ție ceea ce i s-a întâmplat Anei (eu zic că Ana e un nume foarte des întâlnit, deci și tu poți fi o Ana, dar nu o Ana obișnuită). Boala ei a început după ce și-a pierdut mama într-un accident de mașină (împrejurările sunt mult mai grave decât accidentul în sine, veți vedea) și nu a putut să accepte faptul că mama sa nu mai este, că a rămas doar cu tatăl și sora ei, Cris, în momentele când aveau cea mai mare nevoie de ea. Tulburările psihice sunt mai mult decât o simplă anxietate, sunt legate de ea parcă pe vecie pentru că le simte în orice moment și este îngrozită la gândul că poate lua razna în orice clipă, iar cea mai mare frică a ei este aceea că va muri.

„Nu mă durea nimic fizic. A intrat în mintea mea, hotărâtă să identific cea mai mare suferință de acolo. Era haos.”

Ea vine la sanatoriu pentru că pur și simplu spera că se va însănătoși, într-un loc diferit de celelalte sanatorii, unde poți face aproape ce vrei, te poți plimba unde vrei, merge la terapii, la yoga etc. Totuși, planurile îi sunt date peste cap de când îi vede pe Sagri și Sin la cabana din apropierea sanatoriului și începe să se îndrăgostească de băiat văzându-l mereu, la aceeași oră, pe când ea își fuma joint-ul în baie. Lucrurile nu rămân așa, iar în ciuda temerilor ei, Ana se va apropia de cei doi și mai mult, se va împrieteni cu ei pentru că par a fi singurii care reușesc să o înțeleagă.

Sagri este o scriitoare care s-a luptat de multe ori cu depresia și a încercat de nenumărate ori să-și ia viața. Îmi place numele ei. Sagri. Sagrada. Sună atât de neobișnuit, de original. Și i se potrivește de minune, căci personalitatea ei este inegalabilă. Ea este cea care-i deschide Anei ochii, care-i dă speranțe mai mari decât i le dau pastilele. Și-mi mai place faptul că este și scriitoare. Și se vede din atitudinea ei cât de deșteaptă este, iar persoanele din jur au numai cuvinte de laudă despre ea. Sagrada este imprevizibilă, detașată, puțin egoistă, dar empatizează cu toată lumea; face orice vrea și trăiește ca și cum în următoarea clipă poate muri. Pentru că așa e. Și ea a înțeles atât de bine viața, cât de imprevizibilă poate fi, încât a reușit să-i învețe și pe ceilalți acest lucru. Sin e iubitul tânăr al Sagradei, care suferă de narcisism. Se iubește prea mult, are grijă de aspectul lui fizic și nu atrage doar privirile femeilor. El împărtășește lumii aceeași lecție de viață pe care a învățat-o de la iubita sa, să trăiască, dar mai ales să simtă.

„Îmi doresc ca ultima privire pe care i-o arunc lumii să strângă în ea tot ce am iubit vreodată,  cât timp am umblat pe aici.”

Ana învață de la cei doi să se aprecieze și să aprecieze fiecare zi pe care o trăiește, să iasă învingătoare în lupta cu boala. Ea se învinovățește pentru tot ce s-a întâmplat, urăște că nu poate fi un om normal, care să nu-și facă griji că i s-ar putea întâmpla ceva când iese la aer, și simte că nu trăiește când este dependentă de pastile. Se îndrăgostește de Sin și se simte puțin vinovată pentru că este prietenă cu Sagrada, dar așa reușește să se bucure de fiecare zi, chiar dacă este oribilă și ar accepta mai bine să moară, decât să trăiască încă un atac de panică. Sagri este cea care vede potențialul Anei și care o încurajează să lupte cu boala, să treacă peste zilele acestea care nu vor mai fi niciodată.

Pe lângă acest trio, mai sunt Cris și Punky, personaje care se află puțin în spatele scenei. Cris vine mai târziu la sanatoriu și Punky intră într-adevăr în acțiune după venirea acesteia. Cei doi se îndrăgostesc și trăiesc o scurtă poveste de dragoste, care pare imposibilă dincolo de împrejmuirile sanatoriului, încercând să se ajute unul pe celălalt. Boala de care suferă Punky îi încețoșează mintea, dă naștere unor halucinații înfiorătoare, iar Punky este incapabil să distingă halucinațiile de realitate. Cris este cea pentru care Ana își face cele mai multe griji, dar este aceeași care-și asumă riscuri și crede în ceea ce face.

„De obicei, atunci când vezi un om pentru prima dată, încerci să-l plasezi într-o poveste. Îi alegi un context care crezi că i s-ar potrivi și brodezi în jurul lui toate detaliile, ca să ți se pară că știi suficiente lucruri despre persoana respectivă.”

Acești 5 tineri sunt prinși într-un roman psihologic, plin de suișuri și coborâșuri, de momente greu de suportat, dar și de zâmbete fragile. Tot ei vor fi prinși într-o întâmplare polițistă, fiindcă sanatoriul este un loc periculos, unde oamenii sunt vânați de fantomele din iadul propriu, unde nu doar fantomele ucid, ci și oamenii. Pe lângă toată această psihologie aplicată pe care am adorat-o, mi-a plăcut la nebunie modul în care Cristina Nemerovschi s-a jucat cu întâmplările, cu personajele, ducându-le exact acolo unde a vrut ea, făcând acțiunea imprevizibilă și plină de mister.

O carte cu substanță, bine construită în jurul a ceea ce face mintea din oameni, plină de acțiune, de sentimente și suflete frumoase, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată mi-a oferit o puternică perspectivă asupra vieții și mi-a băgat în cap gândul că orice s-ar întâmpla, trebuie să ieșim învingători, să luptăm până la capăt, chiar dacă este o lumină la capătul tunelului sau nu. E ge-ni-a-lă!

Disponibilă pe libris.ro, unde avețitransport gratuit la comenzi mai mari de 50 de lei, iar la comenzile mai mici transportul este doar 7 lei (cel mai mic preț la transportul prin curier, față de orice altă librărie online). De asemenea, este disponibilă și pe elefant.ro (poate aveți noroc de vreun BOOKS50, care se aplică la comenzi mai mari de 90 de lei). O puteți găsi și aici sau aici, alături de alte chestii bookish. Iar cărțile în engleză sunt disponibile aici sau aici, împachetate minunat fără vreun cost în plus.