Recenzie „Păpușile” – Cristina Nemerovschi

La început n-au fost cerul și pământul. La început au fost Dora și Luna.

Aprilie, 2011: Dora – care are 18 ani, cântă într-o trupă rock și se pregătește de bac –o întâlnește într-o noapte pe carismatica și misterioasa Luna. Alter ego, iubită, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se împarte între aventuri extreme și dorința de a-i face pe cei din jur să le accepte relația, totul sub amenințarea unei profeții vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate întunecate, și o provocare: Dora va trebui să o iubească pe Luna împotriva tuturor.

August, 2014: O surpriză romantică pentru Luna ia o întorsătură neașteptată și Dora va observa cum lumea pe care o știe, în mijlocul căreia se află iubirea ei, se surpă definitiv.

La început n-au fost cuvântul, Dumnezeu sau întinderea nesfârșită de ape. La început au fost Dora și Luna.

Și totul a pornit de acolo.

Păpușile – o poveste despre iubire și moarte. Despre toate lucrurile care contează.”

tumblr_ntxas2szrs1ubduyuo1_500

Cartea aceasta m-a intrigat după ce i-am citit prologul într-o librărie. Mi-a plăcut și coperta, și tema aleasă de autoare pentru a fi dezbătută: iubirea „interzisă” dintre două tinere. Timp de 3 ani, au consumat sentimentele înflorite între ele în ciuda tuturor aparențelor; au ignorant părerile celorlalți și nu le-a păsat decât de ele și de fericirea lor. A fost frumos, inimaginabil de frumos, dar sfârșitul poveștii lor a venit repede, poate mult prea repede. Luna a murit și a lăsat-o în urmă pe Dora, distrusă și pierdută printre amintirile celor 3 ani petrecuți împreună.

Romanul de față nu are o acțiune care să se desfășoare într-o ordine propriu-zisă pentru că noi știm de la început finalul (parțial). Vedem și trăim povestea celor două tinere din amintirile și gândurile Dorei, care încearcă să accepte ceea ce s-a întâmplat, din vina ei sau nu, și să meargă mai departe, așa cum și-ar fi dorit Luna: să o vadă fericită. Ceea ce ne mărturisește Dora este o părticică infimă desprinsă din întreaga poveste, dar transmite atât de multe sentimente care îți pun sub semnul întrebării orice emoție, orice alegere și te răzvrătesc împotriva sorții.

„Nu cred că am povestit nici a o mia parte din tot ce am trăit împreună cu ea. Nici nu aveam cum. Aș putea vorbi despre Luna fără să fac pauze, fără să dorm, fără să ies din casă, fără să-mi aprind măcar o țigară, până la sfârșitul vieții mele. Și, în ultima clipă, desigur, mi-aș da seama că mi-au mai rămas de povestit exact cele mai frumoase momente cu ea.

De fapt, Luna și iubirea noastră sunt foarte greu de prins într-o poveste: se sustrag mereu, nu stau nicio clipă locului, ca niște copii care aleargă bezmetic, nehotărâți încă asupra jocului pe care vor să-l aleagă. (…)

De fiecare dată când încercam să povestesc ceva care să fie cu Luna, aveam senzația că am în mână un caleidoscop; doar un moment de neatenție, și el îți arăta altceva. Imaginea se mută. Uiți complet ce ai văzut înainte ca el să se modifice. ”

Tânără și nonconformistă, Dora o întâlnește pe Luna într-o escapadă la mare, ca mai apoi această femeie să intre în viața ei și să-i dea lumea peste cap; avea 18 ani și era în ultimul an de liceu, pregătită să dea bacul și să-i satisfacă așteptările tatălui său. Dora este o ființă dezinvoltă, o artistă pasionată de muzică și artă, moștenind ceva din harul mamei sale. Dora vorbește în mărturisirea sa nu doar despre Luna, cea care a ajutat-o să se redescopere și să se regăsească, ci și despre familia ei. Mama sa – Eva – era o artistă în adevăratul sens al cuvântului, o visătoare, o idealistă, care nu a putut rezista prinsă în bucla în care era alături de soțul ei. Eva decide să plece pe când fiica sa avea doar 11 ani și îi lasă acesteia o amintire care-i va schimba destinul. Din momentul pierderii mamei sale, în Dora s-a rupt ceva. Amintirea ei a măcinat-o ani de-a rândul și a tranformat-o în femeia care a devenit. Și-a urmat visurile și a ignorant prejudecățile celorlalți. Tatăl său a înlocuit-o pe Eva cu Ema, mai tânără decât el cu mulți ani, dar pe care Dora o va îndrăgi cu timpul.

La 18 ani, duce o viață monotonă, dar care se schimbă brusc după ce ia contact cu energia Lunei. Dora a văzut în Luna un idol, o prietenă pe care o aprecia pentru toate calitățile sale, o iubită pe care o iubea în ciuda tuturor defectelor sale. Luna este lumina ei, cea care i-a deschis mintea și ochii, care i-a trezit simțurile la viață și i-a oferit cei mai frumoși 3 ani ai ei și-amintiri pentru o eternitate. Iubirea lor este intensă, pasională, vie, le face să debordeze de energie și să se contopească una cu cealaltă. Luna nu este o fată de care s-a îndrăgostit Dora, este o parte din ea pe care a descoperit-o, pe care o iubește și nu vrea să o piardă. Nu știm ce este Dora pentru Luna, dar se pare că și în ultima clipă a vieții sale, cea mai important persoană era Dora, fata alături de care și-a trăit aventura vieții.

„La început, când mă gândeam la Luna în absența ei, o asemănam cu un val uriaș de apă neagră. O mare nervoasă, iritată, care aruncă spre mal valuri spumoase, întunecate – o mare pe timp de furtună care, capricioasă, răstoarnă toate vapoarele și îneacă marinarii, fără să-i pese câtuși de puțin de poveștile pe care fiecare om le poartă cu el. Marea care se întoarce cu fundul în sus, dezvelind abisuri negre de nisip care există acolo de milioane de ani.”

Cristina Nemerovschi împarte cartea în două: Iubirea și Moartea. Cele două părți se întrepătrund armonios, trecutul se întâlnește cu prezentul și dau naștere unui amalgam de emoții ce-ți vor acapra sufletul. Toată istorisirea Dorei, toate amintirile ei, toate regretele și reproșurile, lasă în urmă un sentiment sau un adevăr universal valabil. Viața protagonistei este împărțită și ea în două: cei 3 ani care au făcut-o cea mai fericită și adolescența înainte de asta, și moartea ei, metaforic vorbind, după pierderea Lunei. Când a murit, Luna a luat o parte din Dora cu ea și a lăsat în urmă un gol imens, ce nu poate fi refăcut, dar și o mulțime de amintiri ce-i vor aminti iubitei sale de ea.

„Știu ce nu e iubirea.

Iubirea nu e frică; iubirea nu e teamă constantă de lucrurile care s-ar putea întâmpla, de oamenii pe care i-ai putea pierde. (…) Iubirea nu e oboseală, nu e plictis, nu e banalitate. Iubirea nu e ură, invidie, iubirea nu e atunci când îți propui să fii altcineva. Iubirea nu e atunci când minți, când nu poți fi sincer, când umbli prin lume cu o mască pe față.”

Din perspectiva mea, Luna se aseamănă cu Sagri, din Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată (fiindcă nu am citit alte cărți ale autoarei): amândouă rebele, suflete pline de viață, emanând frumusețe prin toți porii și de care toată lumea se îndrăgostește; femei dezinvolte, carismatice și șarmante, fluturi ce nu pot fi prinși, ci trebuie lăsați să zboare, să înfrumusețeze viețile oamenilor cu prezența lor. Dora a fost binecuvântată de prezența Lunei în viața sa, cea care a învățat-o să trăiască și să iubească. Oricât de distrusă ar fi de moartea celei pe care a iubit-o cu toată ființa sa, Dora va fi împinsă de amintirea personalității ei să facă lucruri pe care singură n-ar fi în stare să le facă și să trăiască ținând strâns de relația dintre ele.

„Iubirea e, în primul rând, nebunie. Iubirea e sinceritate, dar nu orice fel, ci una dusă la extrem. Iubirea e risc; e saltul în gol de pe un vârf de munte. Iubirea e încredere. Iubirea e atunci când vrei să cuprinzi toată lumea în pumn și să o ascunzi sub pernă. Iubirea e dorința de a trăi fiecare minut, de a lua timpul impersonal pe care-l trăiesc alții și a-l transforma în ceva al tău, numai al tău. (…) Iubirea e când simți că ea depinde de tine. Că nu mai poate trăi fără tine.”

Păpușile este o carte plină de secrete, pe care le veți afla pe parcursul lecturii sau le veți descoperi citind printre rânduri. Sunt momente desprinse din realitate, frânturi de basm – este minunată povestea cu Dora Minodora și Luna Betiluna, veți vedea – dar și bucăți ale destinului. Sunt multe părți în care Dora își pune problema cu „ce-ar fi fost dacă”, se învinovățește pe sine pentru multe lucruri, regretă decizii pe care le-a luat sau nu, dar toate acestea nu fac decât să dea glas unor sentimente. Cel mai simplu mod de a caracteriza Păpușile este prin prezența multitudinii de emoții care nu pot fi descrise în cuvinte, ci care se simt adânc în inimă.

„Fiecare alegere pe care o faci deschide o nouă lume. Trăim într-un amestesc de posibilități care pot deveni certitudini, iar fiecare posibilitate îmbrățișată și transformată în ceva real deschide o lume specifică, cu anumite caracteristici. Dacă ai alege altfel într-un anumit punct, ai naște o altă lume. Trăim într-un labirint de alegeri, și pe majoritatea le facem greșit, dar nu contează, pentru că dacă ai lua numai decizii bune până la un anumit punct, o mie de decizii bune, zece mii de decizii bune, un milion de decizii bune, la un moment dat va veni una singură – atât, una! – și aia va fi cea greșită, și îți va da dracului viața!”

Nu pot spune în cuvinte cât de mult mi-a plăcut cartea de față. Nu pot descrie câte emoții am simțit și de câte ori mi-a tremurat inima când citeam. Dintr-o carte de-a Cristinei Nemerovschi scoți pagini întregi de citate emoționante, în care crezi și pe care le vei așeza într-un colț al creierului tău, ca să ți le amintești mereu. Nu ai cum să vorbești despre o astfel de carte fără să te repeți pentru că simți ceva acum și în secunda următoare altceva; totul se amestescă și îți lasă la final impresia că ai citit un suflet care e acum parte din tine. Citiți și voi Păpușile și spuneți ce simțiți, mărturisiți cum sunteți niște simple păpuși într-un joc al sorții. Dacă mori, lasă ceva în urma ta. Lasă iubire.

„Moartea e absurdă și mai mereu ironică. Și e doar o durere surdă, enormă și inutilă – niciodată nu servește la ceva.”

Mulțumesc Libris pentru această carte! Puteți comanda cartea de aici, alături de celelalte cărți ale Cristinei, cu transport gratuit la orice comandă, indiferent de valoarea comenzii, doar astăzi!

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Recenzie „Păpușile” – Cristina Nemerovschi

  1. Chiar ieri am inceput-o și eu! Mă așteptam să fie buna, dat fiind faptul că e foarte lăudată, dar nu m-aș fi gândit niciodată că această carte ar putea fi ATÂT de bună!!
    Nu am ajuns nici măcar la jumătatea cărții și deja o iubesc❤️❤️ Trebuie sa recunosc ca nu am fost pregătita pentru ceea ce am găsit printre paginile acestei comori❤️❤️
    Dacă deja se joacă cu emoțiile mele, nici nu vreau să mă gândesc la ceea ce o să fie pe la ultimele pagini😀😍😍

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s