Recenzie „Universul pe umerii tăi” – Jennifer Niven

Jennifer Niven revine cu o nouă poveste de iubire tulburătoare și antrenantă despre cum poți găsi persoana care te vede așa cum ești cu adevărat.

„Toată lumea crede că o cunoaște pe Libby Strout, fata care a fost poreclită cândva „Cea Mai Grasă Adolescentă” din America. Dar nimeni nu face efortul de a încerca să vadă dincolo de fizicul ei.

Toată lumea crede că îl cunoaște pe Jack Masselin. E fermecător și amuzant. Dar nimeni nu știe că ascunde un secret. Deviza lui este: fii cool, dar nu te apropia prea tare de cineva.

Până când Jack o întâlnește pe Libby și amândoi se trezesc antrenați într-un joc dur de liceeni, ce presupune muncă în folosul comunității și consiliere – la început sunt furioși, apoi surprinși. Fiindcă își dau seama de ceva: cu cât petrec mai mult timp împreună, cu atât se simt mai puțin singuri.

Pentru că atunci când cunoști pe cineva, și lumea ta, și lumea celuilalt se schimbă.”50fdfdf4e3732554964199a11deaa368

Iubesc Toate acele locuri minunate (vedeți motivul aici) și am vrut să citesc și altceva de Jennifer Niven. Editura Trei a mai tradus încă o carte a autoarei, cea de față, și mi-am dorit să o citesc. Nu e la fel ca precedenta, deși au aproximativ aceeași temă, personajele sunt tot adolescenți… Toate acele locuri minunate mi-a plăcut de o sută de ori mai mult decât Universul pe umerii tăi, care mi-a plăcut și ea în felul ei.

În cartea de față, autoarea pune în prim-plan două personaje ghinioniste, să le zic, care nu au avut norocul să fie perfecte în modul cerut de societate. Libby se luptă cu kilogramele în plus, iar Jack suferă de prosopagnosia – o afecțiune a creierului care se manifestă prin incapacitatea oamenilor de a recunoaște fețele oamenilor, inclusiv pe ale celor apropiați. Oricare ar fi problema lor, până la urmă, viața nu este atât de roz pe cât și-ar dori fiecare, ci este la fel de nedreaptă cu amândoi.

După moartea mamei sale, viața lui Libby a luat o turnură groaznică. A intrat într-o depresie adâncă și lipsa mamei a înlocuit-o cu mâncarea excesivă. După vârsta de 10 ani, Libby a devenit copilul arătat cu degetul, cel care era exclus din grupurile de joacă și bătaia de joc a celorlalți copii. Disprețul copiilor și anxietatea ucigătoare cu care s-a confruntat Libby au făcut-o pe aceasta să rămână acasă, în căldura casei sale, unde și-a continuat studiile. Nu a mai ieșit afară, la cumpărături sau să se plimbi, nu a luat contact cu niciun fel de persoană, pe lângă profesorii care veneau să facă școală cu ea, ci doar s-a izolat în propria casă, cu acordul tatălui ei. Înconjurată de iubirea părintească, de casa primitoare, de mâncare și de cărți, Libby a trăit ani de zile bine-mersi, ducând dorul mamei în același timp. Momentul de cotitură din viața ei este acela în care a fost scoasă cu forța din casă, în urma unui atac de panică. Același moment pentru care lumea o arată cu degetul, pentru că absolut toți oamenii au auzit la știri despre „Cea Mai Grasă Adolescentă” din America. Pusă în această situație, Libby a acceptat cine este și-a decis să se schimbe, să-și schimbe modul e viață și să devină persoana care voia să fie.

„Undeva, în școala asta, s-ar putea afla băiatul de care o să mă îndrăgostesc. Unul dintre acești tineri minunați ar putea fi acela care, în sfârșit, o să-mi cucerească inima și trupul.”

După lungi chinuri petrecute în compania dietelor și-a sportului, Libby a reușit să slăbească considerabil, iar odată cu această schimbare fizică începe și marea schimbare psihică – confruntarea cu liceul, unde nu toată lumea este liniștită, miloasă și binevoitoare. Viața de liceu poate fi îngrozitoare pentru o fată care a stat ani de zile în casă, pusă și-n situația lui Libby, însă ea reușește să-i facă față. Reușește să zâmbească în ciuda faptului că este jignită sau arătată cu degetul, reușește să-și țină capul sus și să ducă la bun sfârșit ceea ce-și propune, deși planurile ei nu se bat cap în cap cu părerea societății, și reușește chiar să-și facă prieteni. Și tot la liceu îl întâlnește pe Jack, cel care o are la braț pe cea mai râvnită adolescentă și pentru care toate fetele se topesc.20180705_154009-01-01

Jack e băiatul care arată ceva, dar e cu totul altceva. Nimeni nu-l cunoaște cu adevărat. Nici măcar familia sa, mama sa, darămite iubita sau prietenii. Secretul ascuns al lui Jack Masselin este că are prosopagnosia. Această boală îl afectează extraordinar de mult în viața de zi cu zi, mai ales la școală. Nu recunoaște pe nimeni, numai dacă le-a memorat vreun semn distinctiv, ceva unic, care aparține numai unei persoane – cum ar fi culoarea părului sau vreun tic ori modul cum râde cineva sau vreo aluniță desenată cu creionul de ochi. Lui Jack îi este greu să-și recunoască familia, ușor fiindu-i doar când îi găsește acasă și știe că nu pot fi alți oameni în casa lui. Îi e teamă să-și recunoască incapabilitatea. Îi e teamă de ce-ar crede ceilalți despre el, de cum ar trebui să se simtă. Tocmai de aceea empatizează cu Libby, chiar dacă-și păstrează aerul de băiat din gașca popularilor din liceu; e doar o mască, iar Jack cel adevărat e bine ascuns de ochii lumii.

„Nu poți înțelege pe altcineva dacă nu privești lucrurile din punctul său de vedere… Până să intri în pielea lui și să intri în ea.”

Primul contact dintre cei doi e îngrozitor. Lucrurile încep să se schimbe după ce amândoi sunt obligați să facă muncă în folosul școlii și să participe la orele de Cercul Dialogului, ținute de un consilier școlar. Orele petrecute muncind împreună sau cele în care fac ce le cere consilierul apropie membrii micului grup de ”periculoși” care au făcut un lucru rău în interiorul școlii. În același timp, Libby și Jack se vor apropia și vor încerca să se cunoască mai bine și să se sprijine  unul pe altul. Prietenia dintre ei doi este ceva unic pentru amândoi, ceva ce n-au mai avut cu alte persoane, lucrul pe care vor să-l păstreze și nu să-l distrugă. Cel mai important factor în această prietenie este încrederea. Însă încrederea e greu de oferit și greu de obținut, iar intensificarea sentimentelor face totul mult mai greu, dar și mai palpitant.

„E mai bine să fii vânător decât pradă. Chiar dacă te vânezi pe tine însuți.”

Universul pe umerii tăi vorbește despre singurătate, neînțelegere și despre lipsa cunoașterii, pe lângă prietenie și iubire. E o poveste înduioșătoare despre 2 personaje care se-asemănă prin sentimente, prin ceea ce le oferă societatea. Ce-mi place la Jennifer Niven e că nu a pus accentul exclusiv pe viața protagoniștilor și că nu umbrește celelalte personaje. La ea, fiecare personaj are o trăsătură aparte, ceva memorabil. Deși nu este la fel de bună ca Toate acele locuri minunate, această carte este frumoasă și ea, mai ales prin emoțiile și lecțiile de viață pe care le oferă.

Găsiți cartea pe libris.ro, alături de celelalte cărți ale autoarei, unde aveți trasport gratuit la comenzi mai mari de 50 de lei (pentru comenzile mai mici de 50 de lei transportul este 7 lei, tot prin curier rapid) și reduceri zilnice.

 

Reclame

3 gânduri despre „Recenzie „Universul pe umerii tăi” – Jennifer Niven

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s