Recenzie „Reconstituind-o pe Amelia” – Kimberly McCreight

„Kate se află în mijlocul celei mai importante întâlniri din carieră atunci când primește un telefon de la liceul Grace Hall, școala exclusivistă din Brooklyn a fiicei sale. Amelia a fost suspendată de la cursuri, cu efect imediat, iar Kate trebuie să vină să își ia fiica – fără întârziere. Stresul lui Kate legat de plecarea intempestivă de la birou se transformă în curând în panică atunci când ajunge în fața clădirii liceului și găsește mașini de poliție, de pompieri și o ambulanță. Însă este prea târziu pentru Amelia. Și pentru Kate.

Eleva silitoare și cu perspective academice strălucite a fost prinsă copiind la examen și s-a sinucis aruncându-se de pe acoperiș. Sau cel puțin asta este versiunea pe care liceul Grace Hall i-o servește lui Kate. Iar cuprinsă de durere și cu întreaga ei lume năruindu-se în jur, este explicația pe care se obligă să o creadă și ea. Totul până ce primește un mesaj anonim: Amelia nu a sărit.

„Reconstituind-o pe Amelia” este povestea primelor iubiri secrete, a vechilor prietenii și a unui club de fete cu tradiții înrădăcinate adânc. Dar înainte de toate este povestea unei mame care ar face orice ca să apere memoria fiicei sale, pe care nu a putut-o salva.”

Cartea asta a fost o surpriză. Știți ce m-a atras la ea? Titlul. Însă nu mă așteptam să fie ceea ce este și nici nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Credeam că va fi ceva de genul Ghici cine moare primul (seria Helen Grace), o simplă anchetă ce se desfășoară în interiorul școlii și al familiei. Nu este așa cum am crezut eu, ci este alcătuită din frânturi, din mesaje și e-mail-uri trimise către și de Amelia, din articole din revista școlii, din capitole scrise din perspectiva Ameliei în perioada școlii și, bineînțeles, din capitolele din prezent, care o urmăresc pe Kate (mama Ameliei) și ancheta ce este în desfășurare. Acest aspect este foarte mișto, îi dă cărții aerul de jurnal și îi conferă un mister greu de elucidat. Deși ai atât de multe perspective din care să vezi lucrurile, deși îți pui multe îndoieli și ai suspiciuni, nu știi cine e vinovatul – cel care a împins-o pe Amelia, pentru că ea nu s-a sinucis. Și pe parcursul cărții ai așa un sentiment ciudat de genul – citesc din perspectiva unei fete moarte, îi citesc mesajele, o pot cunoaște, îmi pot da seama ce s-a întâmplat și mă pot pune în locul ei. Asta e cel mai tare, că te poți pune în locul ei. Și al mamei în același timp.img_4669

Acum, să facem aici, pe blog, planul morții Ameliei. Pe bune, cine ar crede că s-a sinucis? O elevă eminentă, de zece, pentru care universitățile ar face orice să o aibă drept studentă. O elevă model, fără abateri, apreciată și respectată. Aceste lucruri le știau toți despre ea, le era imposibil să creadă că Amelia, minunata Amelia, s-a sinucis. Și motivul invocat? Că a copiat la o lucrare de engleză, un eseu în care a plagiat despre cartea Virginiei Woolf – Spre far – , una din cărțile ei preferate. Cine ar fi înghițit gălușca cum că Amelia s-a sinucis? Nimeni nu ar fi trebuit, însă toți au făcut-o. Inclusiv mama sa, Kate, care s-a învinovățit pe sine pentru că nu-și cunoștea cu adevărat fiica și că nu i-a acordat timpul și atenția pe care le merita. Ancheta făcută de poliție nu a ridicat nimănui niciun semn de întrebare și-a fost încheiată repede. De parcă treaba era clară…

„Oameni nu vor decât să-ți lipească o etichetă. Să te numească într-un fel sau în altul. Și, după aceea, asta e tot ce vei fi, pentru totdeauna.”

Declanșatorul suspiciunilor și îndoielilor, întrebărilor fără răspuns și frământărilor necontenite este un mesaj. Un simplu mesaj pe care Kate îl primește la o lună după moartea Ameliei, în prima zi în care s-a întors la serviciu. Un mesaj clar care spune că „Amelia nu a sărit” și perceput mai întâi ca o glumă proastă, iar mai apoi luat în serios. Înfrântă de suferință și rămasă absolut singură pe această lume – după ce persoana cea mai importantă pentru ea a sfârșit tragic – Kate încearcă din răsputeri să accepte ceea ce s-a întâmplat și să-și continue viața, să se axeze pe carieră (pentru care s-a luptat toată viața, anume cea de avocat). Toate încercările ei de a reveni la viața de dinainte sunt năruite după primirea acestui mesaj, care o convinge să redeschisă ancheta și să investigheze chiar ea.

Împrejurările morții sunt pline de secrete. Varinta simplă care a fost servită lumii este că Amelia s-a sinucis după ce-a plagiat lucrarea de engleză și-a lăsat în urma ei un mesaj simplu, banal, neobișnuit pentru ea: „SCUZE”. Adevărul este altul însă și va ieși la iveală puțin câte puțin, fărâmă cu fărâmă va fi reconstruită viața Ameliei. În primul rând, ea nu ar fi copiat la engleză pentru că e materia ei preferată și Virginia Woolf era autoarea favorită, a cărei opere o cunoștea ca pe propria persoană. În al doilea rând, nu era stilul ei de a pleca din această lume și să lase un SCUZE mâzgălit în locul de unde – se presupune că – s-a aruncat. Dacă s-ar fi sinucis cu adevărat, ar fi lăsat o scrisoare, ar fi făcut ceva ce ar fi caracterizat-o pe ea. Și până la urmă, chiar dacă există atâtea motive ca ea să nu o fi făcut, există la fel de multe care să o fi împins să o facă. E complicată treaba, iar aura de mister nu dispare până ce toate indiciile nu sunt puse cap la cap. Ceea ce este extraordinar de mișto, să-ți pui sute de întrebări pe parcursul cărții, să pui indiciile cap la cap și să nu fii sigur dacă fata s-a sinucis ori ba.

„(…)uneori, abia reușesc să-mi simt propria inimă bătând sub greutatea creierului meu hiperactiv.”

Scotocind în viața Ameliei în timp ce ancheta este reluată și privind la viața-i descrisă din propria perspectivă, chiar ajungem să o cunoaștem pe Amelia. Nu perfect, însă aspectele importante vor ieși în evidență. Citind povestirea Ameliei, vom afla detalii importante înaintea lui Kate, iar când ancheta pare să nu știe încotro să o apuce, noi vom fi cei care le spunem – vezi aia, fă aia, du-te acolo, știu cine și cum s-a întâmplat. E ca într-un film, știți, când acțiunea este privită din mai multe unghiuri. Iar sentimentul acela de teamă că s-ar putea întâmpla ceva prost îți strânge inima permanent.

Am zis mai înainte că Amelia era cunoscută drept fata perfectă, deșteaptă, sportivă, minunată, pe care oricine și-ar fi dorit-o. Însă Amelia avea și ea multe secrete, multe lipsuri, ca oricine altcineva, chiar ca mama sa. Crescută de o mamă singură + ultraocupată și neavând habar cine îi este tatăl, Amelia voia să-și ocupe timpul cu orice. Prietena ei cea mai bună, Sylvia, alături de învățat și antrenamentele sportive nu-i ocupau tot timpul. Iar ocazia de a avea tot timpul ocupat i se ivește când „clanul Magpies” vrea să o recruteze. Magpies e grupul acela gen frăție (mai există și altele), din care fac parte nu orice pierde-vară, ci oameni aleși pe sprânceană, iar cel mai important aspect este că atât grupul, cât și membrii săi, trebuie să rămână un secret.

„Uneori, e greu să-ți dai seama cât de rapid e curentul până în clipa în care te îndrepți direct spre cascadă.”

Odată ce intră în acest grup, viața Ameliei se schimbă. Începe să ascundă lucruri, să mintă tot mai mult și să facă lucruri pe nu le-ar fi făcut vreodată în viața ei. Presiunea care se pune asupra ei, sentimentele contradictorii care-i acaparează mintea și afecțiunea pe care-o are față de un membru al grupului o fac pe Amelia să facă tot ce i se cere și să lupte să nu fie dată afară din grup. Deși deșteaptă și cu capul pe umeri, fata nu este însă cea mai curajoasă sau cea mai dezinvoltă fată. Câteodată este chiar lașă, indecisă, naivă și foarte influențabilă. Și influența acestui grup nu este cea mai bună, iar frica de a fi exclusă sau de-a fi bătaia de joc a cuiva o afectează cel mai mult.

Nu vreau să dau spoilere și nici să vorbesc la nesfârșit, așa că o să mă scurtez. Amelia ar fi avut motive foarte întemeiate să nu se sinucidă, iar unele mai neîntemeiate să o facă. Cercurile de prieteni pe care le avea Amelia, oamenii cu care intră în contact și secretele surpriză în car este implicată vor crea imaginea vieții sale reconstituite. Ar fi multe de zis despre carte și despre cât de minunată e, despre câte plot-twist-uri are sau despre câte secrete ascunde. Credeți-mă când vă spun că e un thriller excepțional, n-am mai citit ceva atât de bine și atent construit de foarte mult timp. Pentru a înțelege cu adevărat senzațiile pe care le poate oferi sau mind-blowing-ul de care puteți avea parte, trebuie neapărat să o citiți. Deși aș fi vrut mai mult, mi-aș mai fi dorit să aflu ceva din viața ei sau să se mai continue un pic povestea, mi-a plăcut la nebunie (mai ales că e cu foarte, foarte multe secrete și cu o tehnică narativă minunată + un personaj principal excepțional). Nu am putut-o lăsa din mâna.

Reconstituind-o pe Amelia ar fi trebuit să aibă și-un film, despre care s-a vorbit în perioada imediat următoare publicării cărții în America. Nicole Kidman ar fi trebuit să joace rolul lui Kate, iar filmul ar fi trebuit să fie produs chiar de compania ei, Blossom Films. Din păcate, a rămas doar în stadiul de proiect.

Cartea poate fi cumpărată de aici sau de pe libris.ro, unde aveți transport gratuit la comenzi mai mari de 50 de lei, iar la comenzile mai mici transportul este doar 7 lei (cel mai mic preț la transportul prin curier, față de orice altă librărie online). De asemenea, este disponibilă și pe elefant.ro (uneori este valabil BOOKS50, care se aplică la comenzi mai mari de 90 de lei). O puteți găsi și aici sau aici, alături de alte chestii bookish. Iar cărțile în engleză sunt disponibile aici sau aici, împachetate minunat fără vreun cost în plus.

4 gânduri despre „Recenzie „Reconstituind-o pe Amelia” – Kimberly McCreight

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s